Laptele matern este cel mai bun aliment pentru sugari, oferind numeroase beneficii pentru bebeluş.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă alăptarea exclusivă până la 6 luni.

NUTRICIA susţine această recomandare, precum şi continuarea alăptării în paralel cu introducerea altor alimente în dieta bebeluşului la recomandarea medicului.

Contactează experţii NUTRICIA:

Bagaj cu amintiri

Bagaj cu amintiri

Articol scris de Claudia Viorica Schohterus, unul dintre părinții informați, din Clubul NUTRICIA

 

Soțul, înainte să plecăm “Crezi că ai pus tot ce îți trebuie în bagaj?” Mai bine nu mă întreba, că imediat am mai început să aduc nimicuri și chestii care nu mi-au trebuit deloc. Pe mama a pufnit-o rasul “măi mamă, dar nu vrei tu să-ți iei acolo și mașina de spălat și aragazul, poate te apuci de câte ceva să nu te plictisești”. “Aoleu, nu-i mai dați idei, că cine știe ce mai vrea să pună în altă geantă. Da,am avut un gentoi de voiaj cu mine. De la scutece, gel de duș pentru piticanie, schimburi pentru el și pentru mine, elastice de par – poate schimbăm vreo 5 pe zi, că na, se murdareau, demachiant – ce-o fi fost în capul meu?????, absorbante, gel de duș pentru mine – hai că aici am fost culmea!, cremă de față, telefon, încărcător – pe care nici nu l-am folosit… toate nimicurile posibile! Când o asistentă a vrut să ridice bagajul, s-a crucit ca de naiba “dar ce-ați pus, doamnă, în el? Ați luat toată casa?”. “Pietre de moară, doamnă, îi răspunde soțul, nu o mai întrebați că acum mă trimite acasă că și-a uitat ‘nșpe zeci de chestii”. Toată sala de așteptare a râs. Păi cum să nu râdă, bieții de ei, când restul tăticilor în devenire care erau pe acolo se uitau la noi ca la ciudați! Ei așteptau cuminți și plini de emoții sosirea bebeștrumfilor, noi eram ca la stadion. Semințe ne mai lipseau, că în rest aveam de toate.

Am ajuns la ora 8 la spital, doctorița îmi spusese pe la ora 9 că o să vină momentul cel mare. Și uite-mă pe mine la ora 9 și jumătate că orbecăiam prin spital mai ceva ca o pisică. “Măi mamă, liniștește-te, nu te mai plimba de colo colo, stai locului o dată”, îmi spunea mama. Ei na! Ma plimbam mai ceva ca în parc. Eram la etajul 5 al spitalului, am coborât până la etajul 4 la toaletă, am urcat și m-am întâlnit cu doctorița pe scări. Oooo, mai bine îmi băgam un băț și fugeam cu el pe drum, daca vreți să mă înțelegeți. “Ce căutați aici? Doamne, cu burtoiul cât cimpoiul vă arde de cutreierat spitalul! Fuga, 100 metri garduri până la rezervă. ACUM!” Am dat de naiba, zic eu. Am luat poziția ghiocelului și am roit-o. Ce puteam să fac? Gata, ora 10, perfuzia cu glucoză în mână. O ultimă tură până în sala de așteptare. Zâmbete, lacrimi, emoții. Vine doctorița după mine “Văd că nu vă potoliți. Gata, intrăm în operație”.

Mi s-au înmuiat sticsurile la propriu. Și din nou lacrimi, emoții, sentimente de-a valma… Voiam să nasc normal, dar bebe a vrut altfel. A avut dublă circulară de cordon și cu tot vrutul meu de născut natural, am ajuns la cezariană. Hai cu epidurala! Săracul asistent, care m-a ajutat să mă urc pe masă, mă tot întreba “Și cum o să-l cheme pe pui, ce vă doriți de la viață” etc. “Hmmm, stați linistit, zic eu, nu mi-e frică de injecție”. Bietului om, cred că i-a pierit și zâmbetul de pe față. Amorțesc picioarele, mâinile și aud, după câteva minute, cea mai frumoasă muzică de pe pamant: bebelușul meu a venit pe lume.

Mi l-au dat să-l pup, să-l miros, voiam mai mult, dar trebuia să mă mulțumesc cu atât, momentan. Totul se terminase cu bine.

Mă duc oamenii în rezervă. Eram aeriana rău. Tot ce voiam era mica mea mogâldeață. Micul meu uriaș, cum îl porecliseră asistentele. După o așteptare care mi s-a părut un veac, în rezervă apare mama și sora mea. Plângeau. Eu... nimic. Apoi apare o asistentă, cu doi copii în brațe. Îmi venea să o strâng de gât, mi se părea că îi ține ca pe doi saci de cartofi! “Felicitări, doamnă, e băiat”. Ei nu zău, eu în gândul meu. Îi dă pantalonul jos, desface scutecul, îmi arată “mândrețea din pantaloni”, apoi îl așează lângă mine. Ei, atunci m-a bușit pe mine plânsul. Sora mea plângea, mama la fel. “Scumpa mea fetiță, acum ai devenit mamă. Să te bucuri toată viața de puiul tău și să fii mândră de el așa cum sunt eu de tine”. Of, mamă, oare voi trăi îndeajuns de mult încât să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine?

Apoi a venit soțul să ne vadă. Lacrimi din nou. “Vă iubesc pe amândoi, voi sunteți rațiunea mea de a trăi, voi sunteți tot ce am mai scump pe lume și jur că vă voi apăra cu prețul vieții mele”. Acum a fost rândul asistentelor să plângă. Cred că nici Titanicul nu a strâns atât de multe plânsete. Râd eu, râd acum, dar atunci nici nu mai știam cum să reacționez. Colega mea de salon îmi spune “fată, dar te iubește băiatul tău, nu glumă; nu am văzut în viața mea un barbat care sa plângă așa”.

Au urmat încă două zile în spital, zile care au avut și părți rele, dar și bune. Eu voiam acasă, sa îmi ador comoara din cap până-n picioare. Cred ca i-am numărat degetelele lui David de “n” ori, eram în stare să îi număr și firele de păr. Frezatul meu este copilul din povesti, cel pe care nu te saturi să-l privești și de fiecare dată ți se pare că vezi ceva nou la el. Și sunt sigură că fiecare mămică știe asta.

Și a venit și timpul să plecâm acasă. Pac pac, bebe îmbrăcat, eu era să plec în halat. Cand să ieșim pe ușa rezervei, soțul îmi spune “donșoară, dar bagajul cui îl lași?” Aoleu, uitam bagajul de cală! Asistentele se uitau la mine ca la felul paișpe, eu aiurica geamantan. Ce-mi mai păsa mie de demachiant, clame de păr și toate porcăriile? Aveam cu mine ce era mai important: puiul meu, emoțiile, zâmbetul soarelui. Restul era cancan. 

Citeşte şi alte articole pe aceeaşi tema

Pregăteşte-l pentru viitor cu Aptamil Junior

Aptamil Junior conține complexul unic Pronutra și susține dezvoltarea imunității copilului tău, pentru ca aceasta să-l protejeze atunci când el are nevoie.